duminică, 3 august 2014

poem alb-negru

trebuie să fi trecut sute de sori
de când am scris ultima dată
despre tine
de atunci
mâinile mele refuză să îmi mai vorbească
despre noi
și din cauza lor
nu mai știu unde suntem
sau cum am ajuns oriunde
ne-am afla
mâinile mele trebuie să fi orbit
de la atâta apă sărată
probabil de aceea
ne-am pierdut
dar nu-ți face griji, iubitule
începând de acum
voi scrie din nou despre tine
chiar dacă de azi înainte
a-ți scrie poeme
va fi ca și cum aș face dragoste
cu un surdo-mut

© Anna Grozavu


miercuri, 2 iulie 2014

maraton

mi-am amintit că exist
întâmplător.
a fost exact ca atunci când mi-am adus aminte că mă
duruse o măsea abia când am
vrut să sparg o nucă cu dinții și durerea nu
mai era acolo.
da, țin bine minte,
m-am trezit în dimineața aceea puțin înaintea ochilor mei
și mi-am amintit că nu murisem.
la suspinele mele,
casa mea uită că avea temelii
pereții se prăbușiră încercând să mă urmeze
în timp ce eu fugeam cu norul de furtună
la un pumn în spate
cu cerul izbindu-mi-se ritmic de creștet
căutând pe undeva un tunel
un pasaj subteran
o gaură de iepure
orice,
căci nu-mi mai ajungea să bag capul în pământ,
să fiu struț, mă voiam o
cârtiță și-atât, dar
nu, pământul
refuza să îmi deschidă
ușa, nu mai avea nici el de mult destul
loc pentru mine
acolo jos.

© Anna Grozavu




sâmbătă, 5 aprilie 2014

echinocţiu de primăvară

hai să învățăm să mergem în aer
prin întunericul care se teme de oameni
ca timpul să ne piardă urma tălpilor pe pământ
și să nu mai avem frică de moarte.
ia-mă de mână și fă primul pas;
e mai ușor decât pare a fi,
trebuie doar să clipești suficient de tare
ca genele să înceapă să îți sune a
bătaia aripilor unui fluture.
ia-mă de mână și fii fără teamă,
dacă văzduhul nu te va recunoaște
venele ni se vor contopi
într-un dans de păsări călătoare
și vom pluti împreunați deasupra
timpului care ni se va târî rătăcit peste urme voalate.
ia-mă de mână, nu zăbovi.
în liniile din palme
în care te străduiești atât să ne citești viitorul
n-o să găsești altceva decât trecutul
căci ele-s doar amprente
ale drumului nostru în mâini
pe sârmă.

poem geamăn cu echinocțiu de toamnă
Anna Grozavu

luni, 17 martie 2014

saudade

(n.) saudade: a Portuguese and Galician word that has no direct translation in English, reffering to a nostalgic longing to be near to something or someone that is distant or that has been loved and then lost; ''the love that remains''.


Anca Mitroi

4:56 a.m.


leaning my forehead on the shoulders of the wall
the ticking of the clock feels
like a pulse of this house in which
no crayon breaks the black linings
even though outside the sky moans of all the birds of passage
and the trees can barely be seen behind their own bearing.
in this house, they all wish each other a good night
(only I am told to have a beautiful one, because I have insomnia)
not minding to ask the night whether it had in its turn
a good day
if it can, if it wants to be  “good” any more
or even whether it  had its beauty sleep during the day
(as one can never know when the sun has stage fright once again
and the moon has to fill its shoes)
         there are nights like this one when
in this house the air must breath people in
in order to keep them alive
while the city inhales deeply
like a phoenix-winged metaphor;
and the only place you wish you were
is out there
where the streets are making love
to all the cars
whose drivers never want to know what destination means,
as far away from this house
in which silence bites your nails
in which my sleep haunts
hidden
somewhere between
what should have never been uttered
and what has been left unsaid.

4:56 a.m.


cu fruntea sprijinită de umerii pereților,
ticăitul ceasului îmi sună ca un puls al
casei acesteia în care
niciun creion colorat nu depășește conturul negru
deși afară cerul geme de păsări călătoare
iar pomii abia de se mai văd de propriile roade.
în casa asta, cu toții își urează o noapte bună
(numai mie îmi spun o noapte frumoasă, pentru că eu am insomnii)
fără să se mai întrebe dacă noaptea a avut
la rândul ei o zi bună
dacă mai poate, dacă vrea să fie ,,bună" și astăzi
ori dacă și-a făcut somnul de frumusețe peste zi
(căci nu poți ști niciodată când soarele are iar trac
și luna trebuie să îi mai țină locul o vreme)
     sunt nopți ca acestea când
în casa asta aerul trebuie să tragă oameni în piept
ca să îi țină în viață
în timp ce afară orașul inspiră adânc
ca o metaforă cu aripi de fenix;
și singurul loc în care îți mai dorești să fii
e afară
acolo unde străzile fac dragoste
cu toate mașinile
ale căror șoferi nu vor să știe ce-i aia destinație,
cât mai departe de
casa asta
în care tăcerea îți roade unghiile
în care somnul meu bântuie
ascuns
undeva între ce nu ar fi trebuit vreodată rostit
și ce a rămas nespus.


miercuri, 29 ianuarie 2014

contrapunct

a trecut atâta timp încât
mai lung decât mi-l aminteam,
până şi părul tău mă îmbrăţişează,
cârlionţii tăi se încleștează în jurul
coastelor mele
ca un inel de logodnă

și eu care crezusem că mâinile tale
n-or să mă mai recunoască,
m-am temut chiar că
atunci când ne vom săruta din nou,
în tunelul gurilor noastre deschise
ecoul numelui tău
strigat de oasele mele
se va lovi de ecoul numelui meu
cântat de sângele tău
asemeni a două maşini cu faruri sparte
 dar nu, ele
dansează îmbrăţişate în paşi de poeme
de care nimeni n-a mai auzit până acum.

Jarek Puczel