joi, 18 iulie 2013

4:56 a.m.

cu fruntea sprijinită de umerii pereților,
ticăitul ceasului îmi sună ca un puls al
casei acesteia în care
niciun creion colorat nu depășește conturul negru
deși afară cerul geme de păsări călătoare
iar pomii abia de se mai văd de propriile roade.
în casa asta, cu toții își urează o noapte bună
(numai mie îmi spun o noapte frumoasă, pentru că eu am insomnii)
fără să se mai întrebe dacă noaptea a avut
la rândul ei o zi bună
dacă mai poate, dacă vrea să fie ,,bună" și astăzi
ori dacă și-a făcut somnul de frumusețe peste zi
(căci nu poți ști niciodată când soarele are iar trac
și luna trebuie să îi mai țină locul o vreme)
     sunt nopți ca acestea când
în casa asta aerul trebuie să tragă oameni în piept
ca să îi țină în viață
în timp ce afară orașul inspiră adânc
ca o metaforă cu aripi de fenix;
și singurul loc în care îți mai dorești să fii
e afară
acolo unde străzile fac dragoste
cu toate mașinile
ale căror șoferi nu vor să știe ce-i aia destinație,
cât mai departe de
casa asta
în care tăcerea îți roade unghiile
în care somnul meu bântuie
ascuns
undeva între ce nu ar fi trebuit vreodată rostit
și ce a rămas nespus.

Anca Mitroi


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu