joi, 21 martie 2013

pianistul

I. plângea în braţele mele şi
odată cu umerii ei se cu
   tremura pământul
iar pereţii lumii noastre se dărâmau unul
câte unul
de parcă universul ar fi făcut din noi
un joc de domino.
şi ea, plângând, atât de frumoasă era că
tot ce mi-am mai dorit înainte
ca pământul
să se prăbuşească peste cer
a fost să mai facem o dată dragoste
şi să apăs clapele coastelor ei până când
carnea ar fi început să îi cânte
din nou.


                                                                       
Anca Mitroi

Un comentariu: