sâmbătă, 16 februarie 2013

de doliu

când m-am măritat, nici nu făceam pomelnic morților
pentru că nu aveam pe cine scrie
iar azi nici nu mai știu cum să-i fac
să încapă pe o singură foaie și
    plâng pumnii în mine
prieteni cu crivățul, mi-aruncă în față
toate lacrimile pe care le-am vărsat în ei
ca-ntr-o-vază-de-piatră
moștenită de la bunica.
fetița mea zâmbește, azi e fericită
mi le-adună în buchețele
crezând că-s flori de lăcrimioare
  mama îmi coase din ele o aripă de lebădă
și-o constelație în formă  de inel
dar eu le-aș bea, poate-s otravă
ori măcar un somn fără vise de mi-ar da
tot ar fi bine
  , și ce mă dor
cum mi se sparg de pleoape, cum îmi taie obrazul
îmi cad, reci, în sân
acolo unde mi-am ascuns întâia dată frica
pe atunci doar de întuneric
apoi o trezesc,
o spală
și-o-mbracă.

Anca Mitroi


Un comentariu:

  1. O metafora excelentă care reuşeşte încifrarea..., oniricul este în tandem cu paradisiacul..., combinaţii ideatice estetizate... Felicitări! G.A.S.

    RăspundețiȘtergere