sâmbătă, 28 iulie 2012

Dansând cu umbra ei

Anca Mitroi
Când i-am furat umbra, se machia, în faţa oglinzii de la intrare, iar soarele îi dezvăluia reflexiile ciocolatii ale buclelor ciufulite. Se mişca atât de încet, de parcă nu ar fi fost deloc în mare întârziere; era obsedată ca linuţa neagră de tuş de pe pleoapă să aibă o codiţă arcuită perfect şi toată atenţia ei era concentrată într-acolo, aşa că nu a observat nici când am înşfăcat umbra care a început să mi se zbată în mână, nici când am îndesat-o în buzunar, deşi ceva s-a schimbat instantaneu pe chipul ei, care parcă şi-a pierdut brusc din căldură şi din intensitatea culorilor.
Îşi luă rămas bun cu un sărut fugar -de data asta ne despărţeau, oricum, doar câteva zile- şi ieşi pe uşă înainte să poată vedea lupta dintre mine şi ceea ce se zvârcolea în buzunarul de la sacoul meu preferat, a cărui căptuşeală ar fi devenit ferfeniţă, dacă ar fi avut puterea să o sfâşie. După ce ea a plecat, am încercat să-i liniştesc umbra: am pus un tango, care ştiam că îi plăcea ei, am luat-o la dans, i-am vorbit continuu, răbdător şi blând, i-am făcut promisiuni, am mângâiat-o, iar până la urmă, am reuşit să o adorm şi m-am aşezat lângă ea, cuprinzând-o cu braţele. Mi-amintesc că, înainte să adorm, cu capul în buclele umbrei, m-am întrebat cum de nu observasem până atunci că şi ele miros ca posesorii lor. Cât timp ea a fost plecată, eu şi umbra ne-am înţeles tare bine. Nu mă deranja niciodată când scriam, ba chiar mă lăsa să o privesc cum dansa sau cum îşi împletea părul - ştia cât îmi plăcea. Mi-a fost teamă să nu dea una peste alta atunci când ea avea să se întoarcă, aşa că, în ziua în care ştiam că trebuie să ajungă înapoi acasă, am închis-o în camera mea de lucru şi mi-am zis că am să i-o înapoiez în timp ce doarme, dar, până la urmă, nu am mai făcut-o. Când ea a revenit, nu era schimbată, nici măcar nu părea să fi observat că i-a lipsit ceva atât de important în toate zilele acelea, deşi s-a plâns puţin că nu era tocmai mulţumită de cum a ieşit concertul, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Îmi lipsise; încă o iubeam mult, de aceea aveam nevoie permanentă lângă mine de ceva din ea, dacă nu puteam fi împreună. 
Data următoare când ea plecă, am însoţit-o, dar nu puteam scrie niciodată în călătoriile astea zdruncinate şi pline ale ei, aşa că am vrut să mă întorc acasă mai devreme. Ne-am certat tare în ziua aceea, ţin bine minte, iar ea a plâns. Nu am fugit să o consolez, ci am luat lacrimile de pe farfurioara de la cafea şi le-am turnat în călimara de cerneală, după care am scris tot restul zilei, cu mare spor, insiprat de dramatismul scenei. Acasă, am furat sărutul pe care mi l-a dat în următoarea secundă după ce a intrat în cameră, pentru că avea gustul dulce al împăcării şi l-am ascuns bine între paginile uneia dintre cărţile mele preferate, ca să îl am când ea va lipsi din nou. Când ea concerta în capitală, iar mie îmi era dor şi mă simţeam singur şi neinspirat, mai târziu, l-am folosit şi am scris unul dintre cele mai bune poeme ale mele. Într-o dimineaţă, imediat ce s-a trezit şi m-a privit cu ochii ăia imenşi, le-am furat căldura aceea uluitoare înainte să apuce să îi închidă şi am pus-o în peniţa de la stilou, după care am scris o proză pentru care mama m-a sunat, într-o noapte, după ce a citit-o, ca să îmi spună cât de mult i-a plăcut. Ultimul lucru pe care i l-am furat a fost -şi astăzi regret- puterea uluitoare din voce. Cred că lovitura asta a fost cea care a distrus-o. Pur şi simplu nu mă puteam controla. Atunci când unul din noi pleca, aveam nevoie de toate lucrurile care mă fascinau la ea mai tare ca oricând, ca să pot scrie; mă alimentam din ele ca rădăcinile care preiau apa şi sărurile minerale din pământ.
Nu ştiu cum am ajuns aşa. Era o vreme, acum vreo cinci ani, când obişnuiam să îmi petrec zilele, de dimineaţa până seara, în casă, în faţa laptopului sau a foilor- în funcţie de dispoziţie- ,,lucrând" la ceea ce se voia a fi ,,marea mea capodoperă". Prietenii încetaseră demult să mă mai caute - nici măcar nu îmi mai erau prieteni - aşa că singurul lucru rămas care mă mai chema afară era foamea. Deşi petreceam atâta amar de timp încercând să scriu, la sfârşitul zilelor nu aveam niciodată nimic concret, care să îmi placă. Sufeream de boala asta: nu puteam să citesc nimic din ce am scris vreodată fără să schimb ceva, de la o virgulă la sensul întregii fraze. Uneori, tăiam aproape toate cuvintele, mă trezeam desenând şi mâzgâlind foile în loc să scriu, le rupeam, le aruncam aiurea prin cameră, imaginându-mi cum se va face, peste ani, un film despre viaţa mea, cu o astfel de scenă, în care hârtia mototolită nici măcar nu nimereşte coşul de gunoi, ştergeam rânduri întregi, ieşeam din documentul word fără să salvez, iar seara eram mereu dezolat şi, uneori, când aveam ceva bani, puţin beat.
Era pentru prima dată după multe zile când am hotărât să părăsesc apartamentul. Nu ştiu ce m-a alungat mai tare, cocina lasată în urmă de proviziile consumate sau stomacul care, după cum auzisem cândva într-un desen animat, se ,,autodigera", însă ştiu că era într-o seară de joi, pe la începutul lunii aprilie, pentru că înfloreau copacii şi mi-amintesc că asta m-a făcut ca singurul lucru care m-a mai intersat la ce aveam să port era să fie curat. Aveam chair şi o umbrelă la mine, deşi nu era nici un nor pe cer - desigur, aş fi observat asta dacă aş fi avut inspiraţia să trag perdelele.
Mâncarea nu a avut gust. Nici nu îmi amintesc ce era. Aş putea inventa ceva, dar nu am mai mâncat de ceva vreme şi nu prea cred că ar fi o idee bună să încep să mă gândesc la farfurii aburinde şi deserturi însiropate chiar acum. 
După ce am terminat, am hoinărit o vreme, ca un pierde-vară veritabil ce eram. Nu voiam să mă întorc la garsoniera cu mormanul uriaş de vase nespălate din chiuvetă şi la rândurile încă nescrise. Mergând cât mai încet posibil, cu mâinile în buzunar şi cu umbrela agăţată de încheietură tot izbindu-mi-se de picior, m-am oprit în faţa unui pub din care se puteau distinge sunetele unui pian care acompania o voce puternică de femeie. Localul se numea Midnight Coffee, îl ştiam de mult, dar nu fusesem niciodată înăuntru şi m-am gândit că mi-ar prinde bine puţină muzică bună şi o cafea, căci poate aveam să rămân treaz să scriu, în noaptea aceea - cum, de altfel, îmi propuneam, fără prea mult succes, în fiecare zi.
Anca Mitroi
Am regretat că am intrat imediat ce am făcut primul pas înăuntru, dar nu am ieşit. Nu trebuia să fii un geniu ca să îţi dai seama că locul ăla nu era de nasul meu: toată lumea era îmbrăcată atât de elegant şi de frumos, încât nu puţine au fost privirile care m-au aţintit în timp ce mergeam spre o masă liberă, nebărbierit, în tenişii mei rupţi, blugii largi, hanoracul negru, scămoşat şi tricoul pe care scria ,,Lazy people live longer", cumpărat de la mare, când încă mai făceam parte din vechea gaşcă. M-am aşezat foarte aproape de pian, lângă singura măsuţă de două persoane liberă, restul erau mari şi, de regulă, pline. Aş fi putut să mă uit la unghiile pianistului, dacă aş fi vrut, chiar dacă privirea mea nu ar fi ţinut pasul cu ele, atât de aproape eram, dar nu am făcut-o. Ţinta pupilelor mele a fost interpreta, căreia, deşi, mai târziu, când prietenii -căci au urmat şi aceia- voiau să ştie cum ne-am cunoscut, îi plăcea să spună că s-a uitat la mine de mai multe ori,  am surprins-o privindu-mă o singură dată, în seara aceea, când am intrat (Abia câteva luni mai târziu avea să mă întrebe, pe acoperişul unui bloc: ,,Nu ţi se pare  ciudat, Victor, că atunci când ai sosit, eu tocmai începeam să cânt At last, my love has come along / My lonely days are over / And life is like a song? ). Sincer, nu îmi amintesc nimic despre cântecul ăla, dar ţin bine minte sentimentul acela de întregire pe care l-am avut când am zărit-o pentru prima dată, ca şi cum aş fi fost o cometă care s-a unit cu coada sa.
 Strălucea. Da, ăsta e cuvântul. Aş exagera dacă aş spune că nu m-am mişcat sau că nu am clipit deloc, dar am fost foarte aproape să nu o fac. În seara aceea, am băut cele mai amare cafele din viaţa mea; nu am risipit timpul turnând zahăr sau lapte în ceaşcă. Mă fascina diferenţa dintre delicateţea, graţia vocii ei, când mulţumea şi prezenta numele următorului cântec, frământându-şi mâinile probabil sărate şi  gravitatea şi puterea ei în timp ce cânta. Deosebirea dintre cele două feţe ale glasului ei era atât de mare că, dacă nu aş fi privit-o, aş fi putut jura că aparţineau unor persoane complet diferite. Ochii îi ţinea mereu închişi în timp ce cânta, dar când îi deschidea, enormi, căprui chiar de culoarea cafelei, întregul local se umplea de o lumină caldă şi plăcută. Părul lung, ondulat îi cădea pe umerii dezgoliţi în cascade cafenii (al căror parfum mi-l închipuiam a fi dulce-amărui), ajungând aproape până în talia frumos scoasă în evidenţă de rochia neagră, simplă, de mare efect împreună cu buzele de un roşu aprins, care o ajutau în încercarea de a ascunde faptul că, în spatele  trupului de femeie şi a forţei din voce, era, de fapt, încă o copilă.
Am plecat imediat ce programul ei a luat sfârşit. M-am dus direct acasă şi am scris toată noaptea o poveste despre o cântăreaţă de muzică jazz, poveste care s-a bucurat de un mare succes, mai târziu. Dimineaţa mi-am petrecut-o frecând podelele, spălând vasele, amintindu-mi cum se folosea maşina de spălat,  iar când am terminat, am rămas surprins de culoarea adevărată a covorului din camera mea. După-amiază, am gătit, după foarte mult timp, am recitit ce scrisesem noaptea trecută şi tot ce am schimbat au fost virgule, iar seara, proaspăt bărbierit, după o oră şi jumătate - timp record - de stat în baie, m-am îmbărcat cât mai elegant puteam şi m-am întors la Midnight Coffee. Am aşteptat până târziu (nici astăzi nu înţeleg de ce am fost atât de sigur că urma să fie acolo), dar ea nu a venit să cânte şi abia atunci m-am oprit la bar, având în minte imaginea ca pe o secvenţă din viitorul film despre mine, stând şi bând whisky, singur şi trist, dar am trecut repede peste ea, de data aceea şi am întrebat barmanul care mă servise seara trecută - şi care nu dădea semne că m-ar recunoaşte - despre fata care a cântat. ,,E un afiş mare afară", mi-a spus, iar eu am plătit, fără să termin băutura şi am ieşit cât de repede am putut.
Înţelesesem ce îmi lipsise, în tot timpul acela: o muză. Iar acum o găsisem şi aveam să o regăsesc în fiecare primă zi de joi a lunii, când aveau loc concertele ei la Midnight Coffee.
Aşteptarea dilată timpul, asta am învăţat până la data următorului concert, dar tot ,,a meritat" , a fost gândul meu când am văzut-o pe Eva, după cum aflasem că se numea, intrând şi luând microfonul în mână. Îmi amintesc că a aruncat o privire chiar la masa mea, aceeaşi de data trecută şi a poposit cu ea o vreme, însă nu am reuşit să disting dacă ceea ce se vedea în ochii ei era mirare sau dezamăgire, atât de puţin o cunoşteam pe atunci, iar acum nu-mi amintesc scena suficient de clar ca să pot spune.
Viaţa mea s-a învârtit în jurul primei zile de joi a fiecărei luni până în august, când aveam deja destul material pentru o carte de nuvele şi o editură acceptase să mă publice. Nu mai puteam să continui aşa, totuşi, nu-mi mai ajungea să o văd doar o seară, deşi acele câteva ore mă făceau să scriu continuu zile bune, uneori chiar câte două săptămâni. Amintirea ei se pierdea iar şi iar, devenea vagă, înceţoşată, nu-mi mai aminteam cât de arcuite exact erau genele ei şi cum era codiţa de la eye liner, dacă avea unghiile roşii sau manichiură franţuzească, dacă purta ruj sau luciu de buze şi atunci ieşeam şi o căutam pe stradă, iar scenele filmului din mintea mea continuau, cu noi doi întâlnindu-ne întâmplător în parc sau eu privind-o cum alergând în braţele mele, în rochie de mireasă, fugită de la propria nuntă. Ajuns la agonie după concertul din august, am aşteptat-o afară. Când a ieşit, nu am putut să îi spun nimic şi, dacă nu ar fi plouat, dacă nu aş fi avut umbrela la mine, dacă nu aş fi acoperit-o imediat ce a început să plouă cu găleata, în timp ce ea suna un taxi, nu ştiu dacă aş fi avut curajul să vorbesc cu ea. Ca un adolescent, i-am zis totul în seara aceea, că mă inspiră, că am căutat-o pe stradă ca un nebun şi, surprinzător, chiar puţin dubios, dacă stau să mă gândesc, nu s-a speriat, ci s-a simţit flatată şi a doua zi am ieşit la o cafea.
Perioada care a urmat a fost, de departe, cea mai mai frumoasă din vieţile amândurora. Trăiam, nu doar existam; intrasem amândoi într-un grup de artişti de tot felul, cu care mergeam în ,,lumea bună", la vernisaje, la operă, la teatru, la concerte. Când nu eram cu ea, scriam aproape fără oprire. Începusem un roman care se anunţa a fi promiţător, iar cartea mea de nuvele se vindea şi era bineprimită chiar şi de către critici. Scrisul meu se hrănea din felul în care îşi mişca Eva mâinile, din felul în care întorcea capul, din felul în care îmi spunea numele, din felul în care se străduia să nu îşi roadă unghiile când era tensionată. Îmi dădea viaţă; la urma urmei, asta şi înseamnă Eva, viaţă
Au fost trei ani perfecţi. Prima dată când am văzut-o plângând a fost din cauza mea, iar ea mi s-a părut cu mult mai frumoasă; atât de frumoasă încât am început să aduc acasă tot felul de filme cu finaluri tragice care să mi-o mai descopere aşa, neajutorată, superbă, a mea.
Anca Mitroi
Lucrurile s-au apucat să meargă prost când ea a început să aibă din ce în ce mai multe concerte prin ţară, iar eu eram invitat la toate evenimentele culturale şi mi se cam urcase celebritatea la cap. Nu ne sincronizam niciodată, ne vedeam din ce în ce mai rar; Atunci am început să îi fur ,,farmecele" , cum le numeam, la vremea aceea. Nu au fost doar umbra, lacrimile, căldura privirii şi acel sărut. A fost tot ce avea ea mai pur şi mai frumos. Când i-am luat totul, totul, nu a mai avut ce să îmi ofere. Era gri, era goală, o fantomă sau un zombie, era ceva ce amintea de viaţă, dar era lipsită de ea, împotriva semnificaţiei numelui ei, iar eu nu aş fi renunţat niciodată la tot ce aveam de la Eva, deşi nu erau daruri, ci, mai degrabă, furturi. Ultima dată când am văzut-o, destul de recent, mi s-a părut că aş putea trece prin ea, dacă aş vrea.
Baruri, femei, beţii, asta a urmat, pentru scurt timp, în viaţa mea, după plecarea definitivă a Evei. Îmi lipsea, uneori, dar mă consolam cu ceea ce îmi rămăsese de la ea, aceleaşi lucruri de care mă foloseam, în continuare, ca să scriu, atunci când nu petreceam.
Pe Nadia am cunsocut-o la un vernisaj al unor prieteni comuni, nişte artişti care mie şi Evei ne erau foart dragi, genul de oameni cu care obişnuiam să fumăm narghilea, să bem ceai şi lichior de ciocolată, la noi acasă, în seri care sfârşeau în confesiuni şi râsete cu lacrimi. Mă aşteptam să o întâlnesc şi pe ea acolo, dar am înţeles că nu au reuşit să o găsească - nici eu nu mai primisem vreun semn de alarmant de multă vreme, dar ştiam că mai există, pe undeva. Încă îmi plăcea să cred că aş fi simţit, cumva, dacă ei i s-ar fi întâmplat ceva, că ceva încă ne lega undeva, acolo şi că Universul mi-ar fi trmis un semn. Nadia s-a îndrăgostit de mine imediat, dar eu am început să simt abia la câteva luni după ce începusem să fim împreună, când prezenţa ei devenise plăcută, familiară şi, uneori, necesară. La început, mai picta şi peisaje, naturi statice sau lurări abstracte, dar de curând a început să aibă obsesia asta oaercum stranie, de a picta doar oameni şi -îndeosebi- pe mine. Abia acum, în timp ce scriu, îmi dau seama ce orb am fost că nu am văzut cât de obsesive deveniseră portretele cu mine, cât de multe şi, vai, cât de ciudate... De fiecare dată, în timp ce mă picta, îmi amintea de contrastul superb dintre ochii mei, albaştri intens, şi părul negru. Poate dacă nu ar fi insistat atât de mult asurpa ideii ăsteia, nici nu aş fi observat, azi-dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi, că îmi lipseşte albastrul acela din irisuri. Nu a durat mult până să descopăr că şi umbra mea lipsea, că mă decolorasem, că începsuem să semăn cu Eva a mea.
Atunci, totul a avut sens. Nu doar că în ultima vreme mă simţisem gol, eram gol, eram gri, lipsit de toate lucrurile care mă defineau şi mă desăvârşeau, în timp ce picturile Nadiei deveneau din ce în ce mai multe şi mai bune.
Nu aş putea spune exact ce am simţit când am descperit totul. Mi-a apărut în minte iamginea Evei, ultima dată când am auzit-o încercând să cânte, lângă un pian puţin dezacordat. În schimb, am ştiut sigur ce să fac: m-am aşezat la biroul meu de lucru, am luat călimara de cerneală care mai păstra lacrimile vechi de aproape un an şi stiloul care speram să mai aibă ceva din căldura căpruiului ochilor ei şi am aşternut totul imediat ce m-am asigurat că Nadia nu mi-a furat şi dragostea de a scrie, înainte să aibă ocazia să o facă.
Undeva în camera aceasta, există un cufăr cu toate ,,farmecele" Evei, la care m-am dus în ultimele luni când Nadia mă lăsa să respir, iar undeva afară ea e acolo, aşteptându-mă. 
Abia azi am înţeles că Eva ştie, poate a ştiut în tot timpul ăla amar, dar m-a lăsat să iau totul, s-a dăruit până în vârful firelor de păr. Am nevoie să cred că legătura aceea dintre noi mai există, că ăsta e semnul pe care l-am aşetptat, icnonştient, de la Univers, că am să ajung la ea şi am să îi dau totul înapoi, plus ruinele rămase din ceea ce odată era Victor, cel care, contrar numelui său, astăzi a pierdut războiul.

13 comentarii:

  1. Sa scrii si despre cum va lupta Victor in continuare..

    RăspundețiȘtergere
  2. Am o slăbiciune pentru finalurile deschise..

    RăspundețiȘtergere
  3. ai modificat ceva sau e varianta initiala?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. You know me well, Oana. Sunt câteva retuşuri, da, dar apropiate de varianta iniţială. Singurul lucru cu adevărat schimbat este propoziţia finală.

      Ștergere
  4. oricum, felicitari. ti-am zis ca imi place:D si ideea emmyemei e buna. ai putea sa scrii la un moment dat si o continuare ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Muţumeeesc! Cât despre continuare...om vedea. În timp ce scriam asta, nici eu nu ştiam sigur cum o să se termine, deşi îmi plăcea să cred că am totul sub control.

      Ștergere
  5. God God God !
    That's the most beautiful story ever ! Parca e scrisa dintr-o rasuflare, Iris ! Povestea, pasajele, citatele, metaforele sunt uluitoare ! <3 Keep writing, my beloved Iris !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Thank youuu, dear Julie! Mă bucur tare mult că v-a plăcut.
      Să se ţină scrisul de mine, că şi eu am să mă ţin de el.

      Ștergere
  6. http://zeceintop.ro/top-10-obiecte-facute-din-carti/

    A friend. (cineva pe care chiar îl știi destul de bine)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc! :)
      Nici măcar un indiciu?

      Ștergere
  7. this is one of the best things I've read in quite a while.
    îmi place foarte mult ideea.
    Andru ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Andruuu, Mulţumesc! Apreciez, ştii doar. Te îmbrăţişeeeezzzz!

      Ștergere
    2. N-ai pentru ce. I was simply being a realist.
      Te îmbrăţişez şi eu :*

      Ștergere