miercuri, 18 iulie 2012

Chişinău, cu dragoste

Motto: Nu trebuie decât să vrem. Nu vrem niciodată destul.

În camera mea, sub birou, se găseşte o cutie mare, doldora de -cum scrie pe spatele fotografiilor de prin '70 ale părinţilor mei- ,,obstacole în calea uitării". Recunosc, o parte din mine trăieşte doar un pic prea mult în trecut, poate-ar fi trebuit să fi fost mai selectivă; greu am reuşit s-o închid, ultima oară, iar, acum, când am deschis-o din nou, câteva plicuri au evadat din aglomeraţia încercării mele puerile de a opri, măcar puţin, timpul. Scrisori de dragoste, ceva mai recente, bileţele din generală şi din anul de boboc la liceu, primul meu permis la bibliotecă, ziare, vechi jurnale, teste, vederi, felicitări, fotografii, întâiul caiet de versuri. Deşi pare şi, poate, chiar este o babilonie, vorbesc limba fiecărei amintiri din învălmăşeala asta şi mâna mea găseşte repede plicul de care avea nevoie, cel pe care scrie Octombrie 2010 / Chişinău, cu dragoste.
Privind în el şi în urmă,  îmi pare rău că nu am luat mai multe cu mine, că nu am  luat tot Chişinăul la Piatra-Neamţ. Două bileţele, unul de culoarea portocalei necoapte, celălalt de un verde spuma mării, pe care sunt tipărite întrebările ce mi-au fost adresate la premierea concursului de creaţie literară Iulia Haşdeu, încă împăturite strâns de pumnul meu sărat; un pliant de la Orange şi un steguleţ, primite pe stradă, la Hramul Chişinăului, păstrate pentru simplul fapt că pe ele scria ,, sărbătorim împreună " ; câţiva lei moldoveneşti, un bileţel cu o adresă la care abia un an mai târziu am expediat o scrisoare, pentru care nu am primit răspuns şi o floare presată, care aminteşte, vag, de amprenta parfumului dulceag ce ne-a oprit să le mirosim.
...Dacă mi-e dor de Republica Moldova? Nu număr zilele până când o să împlinesc optişpe ani ca să pot lua carnet de conducere, număr zilele până când nu va mai fi nevoie să traversez cu un însoţitor aşa-zisa ,,graniţă" pe care îmi vine să o şterg cu radiera de fiecare dată când o văd pe hartă. Ascult Alexandrina Hristov, citesc Emil Brumaru şi B.P.Haşdeu, ca să mă simt mai aproape, înfrunt pe toată lumea care are vreo problemă cu sticker-ul pe chitara mea, pe care scrie Basarabia, pământ românesc şi, surprinzător mie, deşi, de cele mai multe ori, nu se asortează, port eşarfa din Chişinău de fiecare dată când momentele trăite acolo îmi lipsesc.
Doi soţi basarabeni mi-au vorbit, odată, despre dorinţă, acea dorinţă ,, Fiecare dintre voi, cei veniţi în Basarabia, îndrăgind-o, are o misiune. Ştii tu care." , mi-a scris ea, de la Venezia, câteva zile mai târziu după ce el îmi spusese, în timp ce ne plimbam, pe Aleea Clasicilor, în Chişinău: ,,Acesta este visul meu!"
Ei sunt români basarabeni şi, ca ei, există mulţi alţii, care, cu degetele încleştate, vorbesc cu patos despre Unire şi care transformă vorbele în fapte şi cuvintele în arme. Au trecut deja doi ani de atunci şi nu ştiu dacă aş putea spune că s-a schimbat ceva, semnificativ, pentru îndeplinirea visului, printre cei care sunt/ se vor a fi/ ar trebui să fie, la rândul lor, basarabenii români. Se vorbeşte despre Unire, deşi un cuvânt mai potrivit ar fi întregire, când Basarabia şi România sunt două piese de puzzle oarbe care se caută una pe cealaltă. Dacă întreb oamenii de ce nu fac nimic, ei spun că aşteaptă. ,,Aştept o situaţie economică/politică/socială etc.mai bună, de ambele părţi. Aştept asta şi cealaltă şi astalaltă ş.a.m.". Aşteptarea este cel mai bun iluzionist: te face să să simţi că nu stai cu mâinile în sân, când, de fapt, te transformă în spectator al propriei piese. Timpul vindecă răni, le deschide, face altele, aduce, fură, păstrează, curăţă, murdăreşte, naşte, omoară, dar trece; iar noi nu trebuie, nu avem voie să îl privim făcând asta. De la an la an, graniţa se hiperbolizează şi devine un perete din ce în ce mai greu de dărâmat, dar românii de pretutindeni o pot distruge cu mâinile goale, atâta timp cât lupta împreună, chit că fiecare loveşte de cealaltă parte a zidului. Singurul ,,timp" pe care trebuie să învăţăm să îl acceptăm şi să îl respectăm aşa cum este e trecutul, pentru că pe el nu îl mai putem schimba, dar prezentul şi viitorul prezent pot metamorfoza, încă, omida în fluture, închisorile în biserici, apa în vin.
Acum 200 de ani, în 1812, a început drama Basarabiei, când pacea este semnată şi ruşii capătă Moldova dintre Prut şi Nistru. Ea continuă, odată cu încercările ruşilor de a schimba atât sângele pur românesc al pământului, plantând în el rădăcini străine, cât şi al limbii materne, pe care vor să o rupă de la sânul mamei, interzicând-o în şcoli şi biserici. Identitatea naţională a autohtonilor fie adoarme, se rătăceşte sau chiar se pierde, fie se întăreşte, undeva printre literele alfabetului chirilic.
Basarabia a rămas orfană de România, iar România e o mamă denaturată. Recunoştinţa faţă de pământul care a fost odată acasă a dispărut cu desăvârşire, înlocuită de truda, apatia şi, din nefericire, chiar ruşinea de a fi român. Cunoscând ce înseamnă o viaţă trăită în genunchi, în faţa altora, românii basarabeni au înnvăţat să transmită, din generaţie în generaţie, dragostea de patria mamă, pe când nu mulţi mai sunt tinerii din România care ştiu ce înseamnă ea sau Basarabia românească. Adolescenţii au alte griji, noile generaţii fiind, mai degrabă, preocupate să schimbe imaginea tristă a României din ochii străinilor, alăturându-se lor, uitând tocmai de România din ochii celor care nu ar fi trebuit să ne fie străini. De această Românie îşi amintesc mai mult doar aceia care încă mai au cicatrici şi amprente lăsate de lipsa ei acută, bătrâni astăzi resemnaţi şi obosiţi, care ar trebui să îi ghideze pe cei tineri, născuţi într-o lume în care Basarabia şi România nu mai sunt de mult timp, acelaşi lucru... Istoria nu se măsoară doar în ani, ci şi în fapte, iar iniţiativa de mobilizare şi de luptă pentru recuperarea a ceea ce ne desăvârşeşte iese din calcul, când avem de-a face cu un popor care, în loc de motive, caută scuze, care nu ridică niciun deget şi aşteaptă ,,Destinul" să îşi facă datoria, în vreme ce timpul se scurge. După cum spune şi marele istoric Nicolae Titulescu, ,,Destinul este scuza celor slabi şi opera celor tari". Pământul îl putem recupera, dar timpul este ireversibil. Sunt sătulă de românii care toarnă apă pe ciment şi se aşteaptă la ridichi uriaşe şi vrejuri de fasole. Nu lipsa de putere este cea care ne ţine în loc - nu, mână de la mână, ea poate fi reconstruită- ci faptul că în românii de peste Prut arde dorinţa unei Românii ,,dodoloaţe" mai viu decât în ceilalţi români, în care aceasta este, cel mai adesea, adormită. Desigur, există un echilibru şi nu doar extreme; sunt şi basarabeni care nu-şi doresc unirea, fie obişnuiţi şi mulţumiţi de felul în care decurg lucrurile, în prezent, care-ţi răspund în rusă atunci când îi întrebi ceva în română, fie basarabeni care nu au nicio vină că s-au născut cu o minciună servită drept adevăr. Mi-amintesc cum mergeam pe stradă, în Chişinău şi auzeam o română plină de englezisme şi rusisme. ,,Câtă limbă română a rămas în Basarbia ar putea să o înveţe uşor şi rusul", spune Grigore Vieru.
Problema cu basarabenii români şi cu românii basarabeni este că sunt auziţi, dar nu ascultaţi, zăriţi, dar nu priviţi, cunoscuţi, dar uitaţi. E deajuns să vrem. Vreau să vrem suficient de mult ca să schimbăm ceva, ca forţa de atracţie dintre România şi Basarabia să le apropie una de alta şi să sfarme bariera de timpuri şi tăceri dintre ele, până când radierelor din jurul meu nu le va mai fi teamă de mine atunci când sunt lângă o hartă.
Poate că nu am reuşit să îndes Chişinăul într-un plic, dar, cu siguranţă, i-am făcut loc în inima mea şi îl port cu mine, oriunde m-aş duce. Când ceva merge prost, obişnuiesc să îmi repet în minte cuvântul magic ,,trece", acelaşi cuvânt cu care pot spune tot ce ştiu despre timp. Iar dacă timpul într-adevăr vindecă răni, dacă ar fi să treacă şi să nu mă mai doară aşa atunci când vorbesc cu prietenii mei din Basarabia şi sunt nevoită, uneori, să spun noi sau voi, aici sau acolo, atunci prefer să rămân nevindecată, mulţumesc.În schimb, aş vrea ca paşaportul vişiniu să nu mai fie de plumb în mâna mea, atunci când trec graniţa inutilă dintr-o Românie în altă Românie.


Fotografii de Anda Dorneranu.

6 comentarii:

  1. Ce frumos. Eu abia am venit dintr-un schimb de experienta cu moldoveni si am ramas adanc impresionata. Proiectul s-a numite " Are we different?" si am aflat ca nu suntem deloc diferiti. Era un baiat, Iulian, din Chisinau ( noi chiar ii spuneam Chisinau) care a sustinut intruna " Basarabia e Romania!". Iar la iesirea din tunelul de la Lacul Rosu spre Chei sunt scrise exact aceste cuvinte "Basarabia e Romania!". Si nu au fost scrise de noi. Daca va redeveni sau nu Basarabia parte integranta a Romaniei, nu stiu, dar ce e important e ca simtim la fel. Si eu abia astept sa fac 18 ani ca sa plec in MD. Nu mai e asa mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc! Ce coincidenţă drăguţă; ştiu exact unde sunt scrise cuvintele alea, le-am citit cu o zi înainte să scriu eseul ăsta, în aceeaşi zi în care m-am întâlnit, întâmplător, cu o cunoştinţă foarte dragă din Chişinău pe care nu o mai văzusem din octombrie 2010. A fost o surpriză foarte frumoasă.
      Aşa e, important este că simţim la fel. Aş începe o discuţie pe tema asta, dar cred că postarea vorbeşte suficient pentru mine. Mă bucur, oricum, să văd că simţi astfel!

      Ștergere
  2. concursul la care ai fost în Chișinău s-a numit cumva ”La izvoarele înțelepciunii”? eu am fost printre câștigătorii acestui concurs prin 2009, ediția închinată lui B.P.Hasdeu, iar finala a avut loc la Vaslui, eu împreună cu încă 9 tineri basarabeni am fost pentru prima oară în România. Știam că finala se joacă odată în Moldova și odată în România.

    Foarte frumoas ai vorbit despre Basarabia, aproximativ același lucru am simțit și eu când am fost în România pentru prima oară; mă simțeam ca acasă, oamenii îmi erau dragi, iar locurile pe care le-am vizitat, le-am luat cu mine cu drag... Acum sunt studentă aici, și poate acel concurs m-a motivat, m-am amiționat să vin neapărat să mi fac studiile aici.

    Mulțumesc pentru postare, mulțumesc pentru că simți așa

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună! Felicitări pentru concursul La izvoarele înțelepciunii! Aici este vorba despre Concursul Național (Nu Internațional!) de creație literară Iulia Hașdeu, la care participă tineri din Republica Moldova și din România, concurs pentru premierea căruia am fost, la rândul meu, întâia dată în Basarabia, în Chișinău.

      Mulțumesc pentru aprecieri...și nici nu știi cât mă bucur să aud că te-ai simțit acasă în România, că oamenii ți-au fost dragi, că și tu porți cu tine, asemenea mie, ce ai trăit aici, că astăzi ai ajuns unde ai vrut

      Nu trebuie să îmi mulțumești pentru că simt așa, nu am nicio contribuție în asta. Totul se datorează oamenilor frumoși pe care i-am cunoscut în acele câteva zile pe care le-am petrecut la Chișinău, la care mă întorc mereu cu drag și cu speranță pentru o întoarcere cât mai curândă.

      Ștergere
  3. Buna! Cuvintele tale m-au emotionat si da ...recunosc asta. M-ai facut sa imi aduc aminte cu drag de Chisinau si de toti prietenii de acolo ce imi sunt foarte dragi. Si eu imi astampar dorul prin cantece de la ei, prin contactul direct cu studentii basarabeni din Bucuresti, uneori si prin telefoane date celor de acolo. Vreau sa spun ca am trecut prin multe coincidente fericite si pot spune ca mi-au ramas in suflet dar si in inima oamenii si locurile de acolo . Acea Basarabie cuminte, de multe ori incercata, acei oameni care inca mai sunt rezervati, unii tematori , acei oameni ce spera , acei oameni ca si noi acum cativa ani eram lipsiti de speranta, un Chisinau verde , chiar foarte verde, cu ale sale placinte gustoase si bombonele Bucuria, oras al dorurilor mele . Noi cei de aici ...din Tara Mama...suntem datori sa fim din ce in ce mai apropiati. Sa nu uitam de sotii Aldea Teodorovici , sa nu uitam sa comunicam unii cu alti , sperand ca intr-o zi Visul sa se realizeze! Doamne ajuta!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, bună! Mulțumesc pentru cuvintele frumoase! Mă bucur nespus că ceea ce am scris te-a făcut să îți amintești de Chișinău și de tot ceea ce înseamnă el pentru tine. M-am regăsit, la rându-mi, în vorbele tale, în sentimentele tale pentru locul și oamenii aceia frumoși.

      Mi s-a povestit de ATÂT DE MULTE ORI de acest Chișinău verde, viu, victorios! Eu am apucat să îl cunosc doar toamna și mi-a plăcut enorm Chișinăul acela melancolic, cald, romantic..

      De când am publicat eseul acesta, am primit foarte multe mesaje, atât de la basarabeni, cât și de la români...și mi se umple sufletul de ceva cald și pufos, cu multe brațe care mă cuprind, de fiecare dată când văd că el (re)aprinde acea dorință în cei ce îl citesc.
      Cum ai spus și tu, ,,să nu uităm". Și să nu încetăm niciodată să sperăm și să facem ceva, în adevăratul sens al cuvântului. Mulțumesc pentru că mi-ai înfrumusețat seara, împărțind cu mine partea asta a sufletului tău, care se regăsește și undeva în mine. Să ai grijă de ea!

      Ștergere