miercuri, 29 februarie 2012

poemul de la capătul puterilor

inefabil, cum ni se prăbuşeşte universul
în cioburi imposibil de reasamblat
iar celalalte lumi încă mai continuă a fi, întregi, neatinse
de amarul zilelor de mâine cărora li se refuză şansa
de-a fi  aidoma ţie, memorabile ieri
înrămat şi pus pe un perete care ar fi cazut fără tine.
de ce păsările mai ştiu să cânte şi cerul nu mai cunoaşte
altă culoare decât albastru
când cerneala din peniţa mea e de mult uscată nici nu vreau să înţeleg.
Se zbate în pieptul meu neantul unei găuri negre
flămânde de stele şi praf de orişicare
iar eu nu mai am în buzunar decât un petic de pământ.
zadarnic se sparg ceasurile,asurzite de propriul ticăit
de parcă istoria s-ar fi măsurat vreodată în timp;
el nu ne-aşteaptă niciodată şi noi ne oprim atât de des
desculţi pe lungile drumuri ale căutării de sine,
pătrăţoşi, căutându-ne cele 4 laturi pe care scrie că trebuie să le avem
şi nu-i mai prindem din urmă clipele.
aş vrea ca trecutul şi prezentul, turnuri gemene,
să cadă în faţa mea şi să facă dragoste în ruine.
viitorul, podul londrei, se dărâmă din cântec în realitate
în fiecare dimineaţă de când
ziua în care nimeni nu a răspuns la telefon
a fost reală.

Fotografie: Anca Mitroi